Rătăcitor prin hățișurile istoriei, poporul evreu are un destin impresionant. Nicio altă nație nu a stârnit mai multă adeziune, dar nici mai multă ură aprinsă. Vechiul Testament este o colecție de scrieri de sorginte evreiască, iar Noul Testament continuă pe aceeași linie. Isus a fost evreu după trup, cei doisprezece de asemenea (cu o singură excepție, probabil), iar teoreticianul de frunte al creștinismului, Pavel, la fel. Toate acestea fac din Scriptură revelația scrisă a lui Dumnezeu așezată în context cultural evreiesc. Prin urmare, una dintre rigorile fundamentale ale exegezei este interpretarea corectă a pasajelor biblice cu privire la poporul lui Dumnezeu. Fără o astfel de înțelegere până și doctrina despre Biserică va fi afectată.
Scrisă în completarea unei alte lucrări – O apărare a sionismului creștin – cartea de față dezvoltă o temă delicată. Cum altfel am putea numi o astfel de abordare?! Cei mai mulți văd Israelul exclusiv în Vechiul Testament, iar referirile din Noul Testament sunt interpretate alegoric. Avem de-a face aici cu un reflex hermeneutic întreținut de secole, dar care nu este nici pe departe cel corect. David Pawson se dovedește și de această dată îndrăzneț și convingător. El denunță subiectivismul interpretării creștine care vede Biserica lui Cristos în mai toate pasajele care vorbesc despre Israel. Această teologie a înlocuirii este văzută ca o slăbiciune periculoasă și comodă a creștinismului modern. Am anulat cu prea multă ușurință înțelesul literal, preferându-l pe cel alegoric, mulat adesea după propriile noastre opinii. Cu toate că Israelul și Biserica au anumite puncte de congruență, ele nu trebuie confundate pentru că nici materialul biblic nu o face.
Cartea aceasta constituie un studiu în adevăratul sens al cuvântului. Avem aici o exegeză remarcabilă, care încearcă să nu piardă niciun element important. Autorul dă cuvântul Scripturii și își oferă serviciile de ghid prin meandrele acestui efort exegetic.
În primul rând este vorba de o exegeză cuprinzătoare. Pawson își respectă promisiunea din titlu: extrage toate pasajele din Noul Testament care au legătură cu poporul Israel. Sintetizând, el își construiește întreaga demonstrație pe cuvintele lui Cristos și ale apostolilor. Astfel, pe lângă Predica de pe Munte și ultimele cuvinte ale Mântuitorului înainte de înălțare, sunt analizate și principalele discursuri din Faptele Apostolilor. Aici sunt incluse predicile lui Petru (capitolul 3), Ștefan (capitolul 7), Iacov (capitolul 15) și Pavel (capitolul 28). Toate aceste prelegeri au un numitor comun care trebuie interpretat corect și cu o atitudine potrivită.
În al doilea rând suntem puși în fața unei exegeze riguroase. Ne referim cu precădere la etimologie și la contextul fiecărui pasaj. Autorul nu face concesii de niciun fel și încearcă să rămână obiectiv în aprecieri. Când se referă la texte biblice consistente, el aduce lămuriri suplimentare, pentru ca cititorul să înțeleagă modul în care a fost scris acel text. Nu se mulțumește cu aprecieri de suprafață și nu urmează mimetic alți comentatori. Face frecvent apel la logica cititorului și îl conduce atent spre argumentul final. Este cazul capitolelor 9-11 din Epistola către Romani, unul dintre cele mai ocolite pasaje din Noul Testament, dar și unul dintre cele mai greșit interpretate. Fiecare capitol descrie o anumită doctrină legată de poporul lui Dumnezeu: alegerea, încăpățânarea și mântuirea. Luate împreună, aceste trei componente oferă tabloul întreg al destinului poporului ales.
În al treilea rând avem o exegeză detaliată. O înțelegere corectă a Scripturii în general, și a pasajelor dificile în special, ia întotdeauna în calcul amănuntele. Superficialitatea poate fi sursa unor mari erori, fapt care se poate observa de-a lungul istoriei gândirii creștine. Tocmai de aceea autorul surprinde specificul fiecărei părți a Noului Testament, pentru a nu pierde din vedere anumite detalii. În învățătura lui Isus, bunăoară, el vede principiile doctrinei despre Israel; în dogmatica paulină vede argumentele, iar la Ioan autorul remarcă escatologia. Aceste porțiuni scripturale sunt complementare, iar aparentele contradicții trebuie rezolvate onest. Aplecarea asupra detaliului este cu atât mai importantă cu cât subiectul în sine este pretențios. Uneori textul biblic face doar aluzie la anumite adevăruri, iar aceste nuanțe ajung să facă diferența.
În fine, descoperim aici o exegeză imparțială. Autorul nu este evreu, iar acest amănunt constituie un avantaj. Dacă ar fi fost un evreu mesianic, ar fi fost imediat acuzat de subiectivism. El scrie însă de pe o poziție riguros creștină. Tocmai de aceea nu agreează exagerările unor sioniști care pun Biserica Noului Testament la indexul istoriei. Dar, pe de altă parte, nu poate fi de acord nici cu infatuarea acelor gânditori creștini care ignoră planul lui Dumnezeu pentru Israel. Cele două entități – poporul evreu și poporul nou-testamentar – nu se exclud decât în hermeneutica ieftină a unora. În realitatea lor spirituală, aceste două tabere sunt în atenția tainică a lui Dumnezeu. O atitudine echidistantă este de dorit și cât se poate de rezonabilă.
Volumul de față este recomandat cu precădere celor inițiați cât de cât în tainele Scripturii. Tot aici includem și pasionații de subiect (indiferent pe ce poziție se află). Dar cartea va stârni și interesul celor care până acum nu s-au aplecat asupra acestei doctrine. Ea poate constitui o primă lectură deschizătoare de drumuri și care îl va ajuta pe cititor să sondeze mai departe. Acribia cu care e scrisă nu trebuie pusă la îndoială, dar nici caracterul ei personal. Deși teologică în esență, doctrina despre Israel este pusă în cuvinte accesibile. Pe măsură ce lectura avansează, cititorul este captivat de subiect. La final nu va fi doar mai informat, ci și mai plin de entuziasm și considerație față de poporul ales al lui Dumnezeu.
