Nu-mi plăcea deloc duminica de Rusalii. În fiecare an trebuia să pregătesc două predici despre Duhul Sfânt. Cunoștințele mele limitate îmi permiteau doar două abordări ale acestui subiect. 

Prima era cea istorică. Cincizecimea a reprezentat „nașterea” Bisericii, un eveniment care trebuie rememorat, dar nu repetat. Biserica poate fi asemănată cu o navetă spațială. După o lansare înflăcărată și zgomotoasă, ea plutește acum liniștită și tăcută pe orbită. Unul dintre imnurile despre Duhul Sfânt pe care le cântam descria activitatea Lui ca fiind „blândă ca o adiere”.

A doua abordare era cea doctrinară. Din cărțile de teologie sistematică din biblioteca mea puteam să compilez o listă cu atributele și activitățile Duhului Sfânt, subliniind întotdeauna că El este Persoana mai timidă din Trinitate, care Se ține mereu în umbră și care nu vrea să atragă atenția asupra Lui.

Nu puteam folosi însă o abordare existențială. Nu aveam o relație conștientă cu Duhul Sfânt și nici vreo experiență directă a puterii Lui, pe care să le folosesc ca ilustrații. Nimeni însă nu părea să ducă lipsa acestor dimensiuni: cei mai mulți dintre ascultătorii mei se aflau în aceeași barcă cu mine.

Așa că răsuflam ușurat atunci când sărbătoarea trecea, iar eu mă puteam întoarce la predicarea unei evanghelii centrate pe Tatăl și pe Fiul. Cel puțin până anul următor! Totuși, această situație îmi producea o vagă senzație de neliniște. Simțeam că ar trebui să cunosc mai multe despre Duhul Sfânt.

Mai târziu am realizat însă că, de fapt, eu aveam nevoie să-L cunosc pe El personal.

Fără îndoială că eram curios în ceea ce privește Duhul Sfânt. În cadrul studiilor mele postuniversitare de la Cambridge, am decis să scriu o mini teză intitulată „Ce s-a întâmplat în ziua de Rusalii?” După ce am studiat toate cărțile relevante din biblioteca facultății, am scris o lucrare a cărei concluzie naivă era că acum nimeni nu mai știe. Teologii pe care i-am consultat aveau opinii atât de diferite, încât am presupus că evenimentul inițial a avut loc cu prea mult timp în urmă și la o prea mare distanță pentru ca cineva să mai poată fi sigur. O astfel de concluzie sceptică era acceptabilă pentru îndrumătorul meu, fiind dovada faptului că am studiat temeinic. Pe mine însă nu m-a făcut cu nimic mai înțelept.

Am devenit tot mai nemulțumit de această stare de lucruri. În cele din urmă, m-am hotărât să ies din ignoranță și mi-am anunțat congregația plin de curaj că voi începe o serie mai lungă de predici despre Duhul Sfânt, abordând fiecare referință biblică la persoana și lucrarea Sa. Am planificat cu grijă să ajung la cartea Faptele apostolilor tocmai în duminica Rusaliilor. Speram să ajung la capăt cu curiozitatea satisfăcută și cu vinovăția risipită. Nici măcar nu am visat care aveau să fie adevăratele rezultate. Această perioadă de studiu a coincis (să fi fost oare într-adevăr o coincidență?) cu trei întâlniri personale.

Prima a avut loc la Centrul creștin „Herne Bay Court” din Kent, unde a avut loc o conferință pentru pastorii evanghelici. Când am ajuns acolo, un prieten care văzuse deja repartizarea în camere, m-a

avertizat, șoptindu-mi îngrozit, că voi sta în aceeași cameră „cu cineva care vorbește în limbi”. Ar fi folosit același ton al vocii dacă ar fi descoperit un crocodil în baie! În acea seară am urcat în cameră

cu ceva emoții, anticipând o noapte agitată. Nu aveam însă de ce să mă tem. Colegul meu de cameră era blând, prietenos și liniștit (nici măcar nu sforăia). Într-adevăr, părea un om atât de obișnuit, și totuși știam că în biserica pe care el o păstorea (Biserica Baptistă din Basingstoke) se întâmplaseră lucruri extraordinare. Curiozitatea mea a fost stârnită, iar mai târziu l-am vizitat pe Michael Pusey pentru a afla mai multe.

Eu locuiam în apropiere de Stoke Poges (poezia lui Thomas Grey, Elegie într-un cimitir de țară, a fost scrisă acolo), unde se găsea o pensiune anglicană. Auzind despre un mic grup care se întâlnea acolo pentru a vorbi despre Duhul Sfânt, am mers și eu la una sau două dintre întâlnirile lor. Îmi aduc aminte că i-am întâlnit acolo pe Michael Harper și pe Harry Greenwood. Aceasta se întâmpla pe la începutul anilor ‘60, când se auzea tot mai mult despre o redescoperire a „Cincizecimii” în denominațiile principale.

Până atunci, experiența mea se limitase la a-i întâlni pe pastorii lor la diferite întâlniri ale slujitorilor, unde ei însă nu vorbeau deloc despre convingerile și practicile lor specifice, probabil de dragul

ecumenismului. Urma acum să aflu despre aceste lucruri de la oameni care se aflau de cealaltă parte a baricadei. Am auzit atunci pentru prima dată o „vorbire în altă limbă” și tălmăcirea ei.

A treia întâlnire a fost mai aproape de casă. În consiliul de diaconi al bisericii noastre se afla un om pe care nu-l pot descrie altfel decât ca fiind ciudat. El părea să fie autoproclamatul lider al opoziției

(oare pune Dumnezeu câte unul în fiecare biserică pentru a-l ține smerit pe pastor?). Avea o minte strălucită și putea să prezinte argumente convingătoare împotriva schimbărilor propuse de mine. După astfel de întâlniri frustrante ale comitetului bisericii, soția mea obișnuia să spună: „Nu-l băga în seamă; ceilalți sunt alături de tine.”

Totuși, o dată pe an aveam parte de un răgaz. Fratele acesta avea probleme cu plămânii și de aceea, în fiecare an, la sfârșitul primăverii, făcea așa numita febră a fânului. Aceasta ducea la o congestie

pulmonară severă, iar el trebuia să stea în pat câteva zile sau chiar săptămâni. Un astfel de atac s-a produs tocmai când eu treceam de la Vechiul la Noul Testament în predicile mele despre Duhul Sfânt.

Am mers să-l vizitez într-o duminică după-masă. Pe drum, mintea mea părea că nu se poate esprinde de Iacov capitolul 5. Când am ajuns acolo, James (acesta era numele său, chiar dacă de obicei i se spunea Jimmy) m-a întrebat imediat ce cred despre Iacov capitolul 5 și dacă aș vrea să-i fac ungerea pentru vindecare, întrucât joia următoare are o întâlnire de afaceri foarte importantă în Elveția. I-am spus că am să mă rog pentru asta (o eschivare evlavioasă!). Miercuri m-a sunat soția lui și m-a întrebat dacă plănuiam să merg la ei. Deoarece nu mi-a venit în minte nicio scuză, am fost de acord ca, împreună cu alți lideri ai bisericii, să-i vizitez în acea seară. Am cumpărat o sticlă mare cu ulei de măsline, iar apoi am mers în clădirea bisericii pentru a mă ruga pentru o ungere reușită.

M-am așezat pe genunchi lângă amvon. Nu este ușor să te rogi pentru vindecarea unei persoane pe care ai prefera s-o mai vezi zăcând la pat încă o săptămână sau două! Motivațiile mele amestecate au dus la o ceartă cu Domnul. Cum de am intrat într-o astfel de încurcătură? Dacă nu se va întâmpla nimic, omul acesta avea să-mi fie un și mai mare țepuș în carne. În orice caz, eu nu-l puteam vindeca. Nu aveam încă această putere a Duhului Sfânt. Totul avea să meargă groaznic de rău. Rugăciunea

mea s-a împotmolit. Dintr-odată, am început să mă rog pentru el din toată inima și din tot sufletul. Cuvintele pur și simplu curgeau de pe buzele mele – doar că nu în engleză. O parte a creierului îmi spunea că sună a chineză. Îmi aduc aminte că m-am uitat la ceas și m-am gândit că probabil acesta s-a oprit cu ceva timp în urmă. Nu se poate să fi vorbit o oră întreagă. M-am întrebat apoi dacă aș putea repeta experiența – și am descoperit că buzele mele vorbeau o limbă foarte diferită. Încântarea era mai mult intelectuală decât emoțională. Deci asta se întâmplase în Fapte 2. Fusesem botezat în Duhul Sfânt. Asta însemna putere. Ceva avea să se întâmple în acea seară în dormitorul lui Jimmy. Eram convins de acest lucru. 

Când a sosit momentul, am procedat ca niște amatori, folosind ultima parte a epistolei lui Iacov ca pe un manual de reparare a unei mașini. Acolo se spunea că trebuie să ne mărturisim păcatele unii altora, așa că i-am spus lui Jimmy că nu mi-a plăcut niciodată de el, iar el mi-a răspuns să sentimentul era reciproc. Apoi i-am turnat ulei pe cap, având convingerea că cu cât îi torn mai mult, cu atât mai mare va fi efectul. După aceea, ne-am plecat cu toții pe genunchi în jurul lui și ne-am rugat. Ce credeți că s-a întâmplat? Absolut nimic! După ce ne-am ridicat de pe genunchi nu știam ce să fac sau să spun, așa că m-am grăbit să mă retrag spre ușa dormitorului. Chiar înainte să dispar, am bolborosit: „La ce oră zboară avionul tău mâine? Am să te duc eu la aeroport.” Apoi am plecat. Nu am dormit prea mult în acea noapte, temându-mă că va trebui să înfrunt dezamăgirea lui.

Nu l-am sunat a doua zi. Mi-a telefonat el însă – spunându-mi că era gata de plecare. În timpul nopții a simțit ca și cum două mâini uriașe i-au stors plămânii, eliminând tot lichidul din ei. Fusese deja

la doctor, care a confirmat că este pregătit să călătorească. Fusese de asemenea și să se tundă, dar frizerul a refuzat să înceapă până când nu s-a spălat temeinic („cel mai unsuros păr pe care l-am văzut vreodată”).

Din acel moment, Jimmy a fost eliberat complet de boala lui. Atât el, cât și soția lui, au fost în curând umpluți de Duhul Sfânt. Mai presus de toate, el mi-a devenit cel mai apropiat prieten și confident din acea biserică. S-a produs mai multă vindecare decât am îndrăznit eu să sper. Atunci când unii critici de mai târziu mi-au spus că astfel de întâmplări sunt lucrarea diavolului, vă puteți imagina reacția mea. 

Am vrut totuși să mă asigur că fusese Dumnezeu la mijloc. Testul principal pe care obișnuiam să-l folosesc în cele mai multe situații era voia revelată a lui Dumnezeu în Scriptură. În acel moment eu deja studiam această temă pentru predicile mele. Acum totul căpăta sens și prindea viață. Făgăduința Tatălui, rugăciunea Fiului și puterea Duhului erau așa cum fuseseră dintotdeauna în aceste „zile din urmă” – dintre prima și a Doua Venire a Domnului Isus pe planeta Pământ. În duminica următoare am predicat din textul care era la rând și care se găsea în ultimele capitole ale Evangheliei după Ioan (despre Mângâietorul sau Ajutorul promis). Eu nu am simțit nimic diferit, iar cea mai mare parte a materialului fusese pregătit în săptămânile anterioare. Totuși, după terminarea serviciului divin, un tânăr m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră săptămâna aceasta?” Când am vrut să aflu motivul pentru care mi-a pus această întrebare am primit un răspuns devastator, dar încântător: „Duminica trecută nu știați despre ce vorbiți; duminica aceasta însă știți.” Ken este acum și el pastor.

Restul este, așa cum se spune, istorie. Această nouă dimensiune a slujirii mele mi-a deschis noi oportunități de slujire, dar le-a închis pe altele. Având deja reputația de a fi „evanghelic”, am început să fiu suspectat că am devenit „carismatic”. Un prieten de-al meu, cunoscut învățător al Bibliei, m-a întrebat chiar dacă mi-am pierdut facultățile raționale. Sugestia era că am înlocuit gândirea cu sentimentele, teologia cu experiența, Scriptura cu Duhul. Eram derutat, dar și frustrat. Noua  experiență adusese și o nouă înțelegere. Teologia și experiența se clarificau una pe cealaltă. Studiam Scriptura mai mult ca niciodată, hotărât să aflu ce spunea Cuvântul despre Duhul, doar ca să descopăr, aproape ca un bonus, ce spune Duhul despre Cuvânt. Puteam acum să mă identific cu multe dintre afirmațiile Bibliei, multe dintre ele abia remarcate înainte, când le consideram doar niște referiri la o epocă trecută. De atunci am explicat și am practicat „darurile spirituale” (prorocia, vindecarea, cuvinte de înțelepciune), dar gândirea mea s-a concentrat asupra lucrării inițiale a Duhului Sfânt, numită adesea „botezul în Duhul Sfânt”. Asta cred eu că mi s-a întâmplat în acea

zi, când am îngenuncheat singur lângă amvon. Dar această experiență a venit la șaptesprezece ani după ce „L-am primit pe Cristos” ca Domn și Mântuitor. De ce a trebuit să aștept atât de mult? Și alții trebuie să aștepte la fel? Trebuie să creștem spiritual până la o anumită statură pentru a putea avea această experiență?

Îmi aduc aminte că l-am întrebat pe un evanghelist, pe David Shepherd, în legătură cu aceste lucruri. Cu accentul său galez, care nu poate fi reprodus pe hârtie, mi-a spus: „Nu ai observat? Ucenicii au fost botezați cu Duhul Sfânt în Fapte 2, nu în Fapte 28 – la început, nu la sfârșit!” Nu sunt foarte convins de exegeza lui, dar acest răspuns m-a trimis înapoi la Biblie cu o perspectivă nouă asupra lucrurilor.

Această carte se concentrează doar asupra botezului în Duhul Sfânt, încercând să răspundă la patru întrebări: CINE botează și este botezat? CUM se întâmplă acest lucru? CÂND trebuie să aibă loc

această experiență? Și, mai presus de toate, DE CE? În mod inevitabil, există o anumită suprapunere cu alte două cărți pe care le-am scris, și anume Ce înseamnă nașterea din nou și Forth Wave [Al patrulea val]. Ambele au abordat subiectul botezului în Duhul Sfânt, dar într-un context mai larg. Studiul de față merge mai în profunzime, explorând teritorii noi legate de dezvoltarea istorică a

acestei doctrine.

Hotărârea de a pune din nou stiloul pe hârtie a fost încurajată de o inversare uimitoare care a avut loc în ultima perioadă. După un secol de proeminență, la început în afara denominațiilor principale, iar apoi în interiorul acestora, „botezul în Duhul Sfânt” pare să intre din nou într-un con de umbră (această evoluție și explicațiile ei sunt analizate în Capitolul 4).

Înainte ca acest declin surprinzător să fie acceptat, trebuie să stăm în fața unor întrebări stringente. Suntem în pericolul de a pierde ceva vital? Cât este de important botezul Duhului pentru trăirea

creștină? Cât este el de necesar în acest nou secol și mileniu în care tocmai am intrat?

Fără îndoială că multă confuzie este generată de multitudinea de opinii care se găsesc în Biserica creștină cu privire la acest subiect. Există o serie de diferențe profunde. Pot fi ele conciliate? Unele cu altele? Cu Scriptura?

Pasiunea mea este de a vedea Cuvântul și Duhul într-o strânsă armonie. Cred că teologia trebuie transpusă în experiență și că experiența trebuie să fie ancorată în teologie. Oricare dintre ele fără

cealaltă reprezintă o distorsionare a credinței creștine, fiind vulnerabilă la erori grave.

Unii cititori ar putea fi tentați să sară peste pasajele care conțin o exegeză detaliată a textelor biblice relevante (Capitolul 2 și 3), curioși să vadă dacă sunt de acord sau nu cu concluziile mele. Însă