Preocuparea pentru Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt în istoria gândirii creştine a ocupat în general două poziţii extreme: ori a fost neglijată aproape complet, ori a fost exagerată, în detrimentul rolului
pe care îl au celelalte două Persoane ale Trinităţii. Dacă scrierile Noului Testament ne prezintă lucrarea mântuitoare a Dumnezeirii într-o manieră foarte echilibrată, subliniind rolul fiecărei Persoane a Trinităţii, în perioada post-apostolică se observă deja o scădere a preocupării pentru locul şi rolul pe care îl are Duhul în cadrul Trinităţii. În secolul al IV-lea, Grigore de Nazianz îl descrie pe Duhul Sfânt ca pe un theos agraptos ‒ „un Dumnezeu despre care nu scrie nimeni”. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, teologii catolici încep să scrie despre Duhul Sfânt ca despre un „Dumnezeu uitat”. Din mai multe motive, Duhul Sfânt nu a ocupat un rol central în gândirea teologilor apuseni înainte de secolul al XX-lea. Samuel Chadwick, desigur cu subiectivitatea de rigoare, evaluează preocuparea faţă de Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt atât în Biserica Primară cât şi în perioada modernă, în funcţie de numărul articolelor privitoare la Duhul Sfânt din Crezul Apostolic:
Crezul Apostolic conţine zece articole cu privire la persoana şi lucrarea lui Hristos şi numai unul cu privire la Duhul Sfânt [Duhul fiind menţionat doar de două ori]. Această proporţie de zece la unu reprezintă cu aproximaţie interesul faţă de doctrina despre Duhul în istoria gândirii creştine. Nici o altă doctrină a credinţei creştine nu a fost neglijată într-o aşa măsură. Subiectul acesta lipseşte în bună parte şi din predici şi imnuri.

Remarca lui Chadwick este corectă în parte. O analiză a celor mai importante crezuri şi catehisme ale diferitelor confesiuni creştine din primele şaptesprezece secole ne arată că Persoana şi lucrarea
Duhului Sfânt nu au fost neglijate complet, Duhul fiind menţionat de peste optzeci de ori în textele acestor documente. Interesul a început să crească, însă, o dată cu trezirile spirituale din sânul creştinismului Wesleyan-Arminian, în secolul al XVIII-lea în Anglia şi în secolele al XIX-lea şi al XX-lea în America.

Cu toate că fenomenul Penticostal a luat amploare în prima jumătate a secolului al XX-lea, începând cu anii 1920 şi până aproximativ în 1960, totuși s-a înregistrat o scădere a interesului pentru Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt, atât în teologie cât şi în proclamare. Aceasta s-a datorat câtorva factori, dintre care amintim: 1) adoptarea pe scară largă a filosofiei materialiste, ceea ce a dus la neglijarea sau respingerea ideii de supranatural şi a oricărui fenomen care nu putea fi explicat ştiinţific; 2) impunerea metodei ştiinţifice în criticism (higher criticism) care, aplicată criticismului biblic, a dus la scepticism religios.

Mai sunt şi alte cauze care au dus la neglijarea acestei ramuri a teologiei. În primul rând, se pare că, din perspectiva soteriologiei, rolul Duhului a fost întotdeauna privit ca fiind unul secundar: s-a considerat că Duhul nu are funcţiuni soteriologice directe, menirea Lui fiind mai degrabă aceea de a-l pune pe om în legătură cu Mântuitorul şi, implicit, într-o relaţie mântuitoare cu Tatăl. Killian McDonnell afirmă: „În doctrina Trinităţii, indiferent că discutăm de aspectul iconomic sau imanent, lipseşte, într-un fel sau altul, sensul de proprium”, adică suntem reticenţi atunci când trebuie să admitem că Duhul are un rol propriu în mântuire şi că Duhul trebuie înţeles prin ceea ce este El în Sine Însuşi. Aşadar, pentru unii teologi preocuparea pentru celelalte două Persoane ale Trinităţii nu este decât o consecinţă naturală a rolului secundar pe care îl ocupă Duhul în activitatea mântuitoare săvârșită de Dumnezeire.
O altă cauză care a dus la scăderea interesului pentru studiul doctrinei Duhului Sfânt este perceperea Duhului mai degrabă ca o „putere”, sau „influenţă”, sau „inspiraţie”, decât ca o Persoană. El nu este un partener de dialog, ci „forţa din umbră” care inspiră dialogul cu Divinitatea şi care mijloceşte revelaţia de Sine a lui Dumnezeu. Întrucât Tatăl Se descoperă pe Sine în persoana lui Isus, este de înţeles preocuparea oarecum disproporţionată a teologiei cu cea de-a doua Persoană a Trinităţii în ipostaza ei de Cuvânt întrupat al lui Dumnezeu.

După cel de-al doilea război mondial, atât în plan ştiinţific cât şi în plan teologic lucrurile au evoluat în sensul unui interes crescând pentru Persoana şi lucrarea Duhului. Influenţa exercitată în teologie de
Karl Barth şi alţi teologi neoortodocşi a dus la diminuarea efectelor pe care le-a avut teologia liberală germană şi criticismul ştiinţific. În plan ştiinţific, accentul tot mai mare pus pe energia nucleară şi pe teoria relativităţii pare să fi şubrezit temelia filozofiei materialiste. Indirect, dar ca rezultat al acestei noi orientări, a reînviat interesul pentru entităţile spirituale în general, iar în plan teologic pentru Duhul Sfânt şi activitatea supranaturală a Acestuia. Când, în deceniul al şaselea suflul Penticostal a pătruns în bisericile istorice dând primul impuls valului neopenticostal, doctrina despre Duhul Sfânt s-a bucurat de o atenţie şi mai mare. Fenomenul Penticostal sau neopenticostal a fost analizat nu numai din afara mişcării, ci şi din sânul ei. După încercările timide de formulare a teologiei penticostale din anii ’60 şi ’70, teologia penticostală a început să prindă contur în ultimile două decenii ale secolului trecut, în mare parte ca reacţie la, de acum, clasica lucrare a lui James Dunn care a analizat bazele biblice ale teologiei penticostale

Acest studiu vine să completeze ceea s-a scris până acum în limba română în domeniul pneumatologiei, din perspectivă penticostală.

Scriem această lucrare nu pentru că ceea ce s-a scris până acum a fost eronat, ci pentru au rămas neelucidate multe aspecte ale doctrinei penticostale despre Duhul Sfânt. Facem această precizare pe
deplin conştienţi de faptul că nici studiul de faţă nu va fi unul exhaustiv. Apoi, singura pneumatologie autohtonă scrisă până acum, nefiind bazată pe o analiză exegetică a textelor relevante, nu satisface
întotdeauna în ce priveşte argumentaţia. Acesta este motivul pentru care am ales ca această lucrare să fie o teologie biblică. Din dorinţa ca tot ceea ce scriem să aibă acoperire în Cuvântul Scripturii, am
recurs, atunci când am fost nevoiţi să o facem, la „plicticoasa” analiză gramaticală pe textul grecesc. Suntem conştienţi de faptul că nici un cercetător, înainte de a începe un demers hermeneutic, nu se poate dezbara complet de presupoziţiile teologice ale comunităţii eclesiale de care aparţine. Cu toate acestea, am căutat pe cât posibil să abordăm textul biblic de pe o poziţie neutră, făcând astfel exegeză, nu eisegeză.

În esenţă, ne angajăm în acest demers teologic de pe poziţia penticostalismului clasic, conform căreia botezul cu Duhul Sfânt este o experienţă ulterioară convertirii, semnul care atestă primirea Duhului fiind vorbirea în limbi.

Ceea ce aduce nou acest studiu se referă la o mai clară nuanţare a particularităţilor pneumatologiilor specifice unor autori ai Noului Testament, cât şi abordarea unor întrebări mai directe privitoare la
doctrina penticostală despre botezul cu Duhul Sfânt. Singura pneumatologie penticostală tradusă în limba română, cea a lui Stanley Horton, cu toate că este o teologie biblică, nu face distincţie clară între pneumatologiile distinctive ale autorilor mai importanţi ai Noului Testament. Apoi, prin excursurile inserate în acest studiu, abordăm unele aspecte care, deşi nu ţin de teologia biblică, sunt totuşi relevante pentru doctrina despre Duhul Sfânt. Sperăm ca prin ele să elucidăm anumite aspecte istorice şi dogmatice ale Bisericii Penticostale şi chiar unele ce ţin de practica acestor biserici.
Nădăjduim că cititorii acestui studiu vor depăşi faza reflecţiei teologice şi vor căuta să cunoască dimensiunea practică a acestei teologii despre Duhul. Teologia care caută să opereze în afara dimensiunii credinţei trăite va deveni curând osificată, lipsită de forţa care să-i dea aplicare în viaţa de zi cu zi a credinciosului. Considerăm că este de datoria cititorilor acestei lucrări să-i abată pe unii care se
află la extrema de unde „toată teoria aceasta” nu conţine nici o implicaţie practică pentru viaţa de credinţă, spre locul acela unde nici litera nu omoară şi nici duhul nu este fără temelie. Aşa cum arată
Barbara Finn ‒ „teologia autentică ... nu numai că izvoreşte din credinţă ci, poate chiar mai semnificativ decât acest fapt, stă la baza credinţei.”