Rubinul pierdut

„Cele două povestiri prezentate demonstrează încă o dată că pentru omul care trăieşte în comuniune cu Dumnezeu toate lucrurile lucrează spre binele acestuia. Citiţi şi veţi înţelege de ce creştinul îşi doreşte să trăiască tot mai mult în prezenţa lui Christos, în realitatea Lui. Cum să nu iubeşti un astfel de Dumnezeu care veghează asupra ta, care poate să schimbe până şi situaţiile defavorabile în care ajungi, consecinţă a greşelilor tale, în adevărate binecuvântări!” Narcisa Ştefănescu

Îi va învăţa pe copii că merită să fie oneşti, indiferent de preţul care trebuie plătit. De asemenea, această carte conţine o altă povestire scurtă a lui Von Schmid, „Copilul pierdut”. Plină de mister şi complot, îi va ajuta pe copii să înţeleagă că adesea Dumnezeu îngăduie felurite încercări pentru binele nostru.

„Ia aminte, Dumnezeule, la rugăciunea mea, şi nu Te ascunde de cererile mele! Ascultă-mă şi răspunde-mi! Rătăcesc încoace şi încolo, şi mă frământ, din pricina apăsării celui rău. Căci ei aruncă nenorocirea peste mine, şi mă urmăresc cu mânie. Îmi tremură inima în mine, şi mă cuprinde spaima morţii, mă apucă frica şi groaza, şi mă iau fiorii. Eu zic: «O, dacă aş avea aripile porumbelului, aş zbura, şi aş găsi undeva odihnă!» Da, aş fugi departe de tot, şi m-aş duce să locuiesc în pustie. Aş fugi în grabă la un adăpost de vântul acesta năprasnic şi de furtuna aceasta… Nu un vrăjmaş mă batjocoreşte, căci aş suferi. Nu potrivnicul meu se ridică împotriva mea, căci m-aş ascunde dinaintea lui. Ci tu, pe care te socoteam una cu mine, tu, frate de cruce şi prieten cu mine!… Dar eu strig către Dumnezeu, şi Domnul mă va scăpa. Seara, dimineaţa, şi la amiază, oftez şi gem, şi El va auzi glasul meu… Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit.”

Comoara ascunsă

„După ce un timp îndelungat şi cu credincioşie îşi sluji patria, Marshall von Hainburg se retrase din slujba lui către o viaţă liniştită. Îşi cumpărase o moşie la ţară şi mersese să locuiască acolo. Soţia lui murise în urmă cu câţiva ani; ambii săi fii căzuseră pe câmpul de luptă; iar unica sa fiică murise chiar cu o zi înaintea nunţii sale. Rămas astfel singur pe lume, viteazul Marshall nu mai găsea nici o plăcere în frivolităţile lumii, în viaţa socială şi hotărî să-şi dedice restul zilelor sale în slujba lui Dumnezeu şi să-i ajute, atât cât îi stătea în puteri, pe sărmanii oameni ce locuiau pe lângă el. Cu toate că se retrăsese la ţară, prietenii săi de la oraş, precum şi nobilii ce locuiau prin împrejurimi îl mai vizitau din când în când. Castelul său, o clădire impunătoare şi foarte bine îngrijită, era situat într-un loc splendid, pe culmea muntelui, chiar în mijlocul unui frumos sat. Jos în vale, nu departe de castel, se întindea satul Hainburg, iar în spatele castelului era o pădure magnifică, cu tot felul de animale sălbatice. Această pădure era preferata vânătorilor şi a iubitorilor de vânat, şi cum Marshall era o persoană generoasă şi ospitalieră, castelul său era, în sezonul de vânătoare, foarte vizitat. La începutul unei toamne, chiar mai înainte de a-şi scutura copacii frunzele aurii, sosi la castel nepotul lui Marshall von Hainburg, tânărul ofiţer Adolphus. El avea o relaţie mai specială cu unchiul său care admira spiritul său, vivacitatea şi generozitatea sa; probabil şi din cauză că tânărul, de foarte multe ori, apela la experienţa lui în probele militare, şi mereu asculta cu cea mai mare atenţie poveştile şi observaţiile veteranului Marshall. Într-o zi, la scurt timp de la sosirea lui Adolphus la castel, tocmai când tânărul se întoarse de la vânătoare şi-i povestea unchiului său cât de norocos fu şi cum reuşi să doboare fiorosul său mistreţ ce făcu atâtea dezastre pe terenurile şi în ogrăzile oamenilor, deci, cum spuneam, atunci veni la castel o solie cu ordin ca locotenentul Wildberg să se reîntoarcă urgent la regimentul său, cel mai târziu, la o anumită zi specificată. Această chemare neaşteptată era cauzată inamicului ce nu mai ţinu cont de armistiţiul încheiat şi trecea deja graniţa. Călăreţul acesta mai spusese că a fost informat în toate satele prin care trecuse, cum că inamicul jefui teritoriul ce se întindea între castel şi oraş, dar că el nu văzuse nici o urmă a acestuia…”