Metamorfoza burghezului

Jacques Ellul (1912-1994) a fost una dintre personalităţile cele mai provocatoare ale vieţii culturale franceze din a doua jumătate a secolului XX. Ellul a refuzat cu obstinaţie „specializarea”, a fost simultan teolog, filosof, sociolog, istoric al instituţiilor, profesor de istorie a dreptului, realizând o operă de o mare originalitate, adeseori contestatară, concretizată în peste şaizeci de cărţi.
…Un eseu fascinant despre caracterul burghez al societăţii moderne şi contemporane. Traducere din limba franceză de Octavian Soviany.

În Metamorfoza burghezului (1967) Ellul priveşte burghezia mai mult ca pe o categorie ontologică decât socială, caracterizată printr-o uriaşă capacitate de asimilare, graţie căreia a reuşit să-şi neutralizeze toţi contestatarii (creştinismul, ideologia de stânga, arta) şi să-şi imprime caracteristicile societăţii actuale, care este în totalitate burgheză, deşi burghezia în calitate de clasă a dispărut. Burghezul, creatorul unei lumi nihilocentrice este – consideră finalmente Ellul – unul dintre aspectele esenţiale ale omului, este poate chiar omul însuşi, iar concluzia cărţii sale nu este câtuşi de puţin liniştitoare: „poate că, odată cu instaurarea acestui centru negativ, a nimicului dat ca centru, cu instalarea în vid, burghezul a răspuns unei dorinţe inconştiente a omului, unei pasiuni a propriei lui dispariţii. Această mişcare lentă, prin care omul s-a substituit progresiv cu lucruri care înfăptuiesc ceea ce altădată exprima fragmente din personalitatea lui, acest proces constant de invenţie care a făcut ca ansamblul activităţii umane să se spargă în operaţiuni multiple, disociate, dezintegrate, prin care omul se amputează de fiecare dată de o putere şi de un miracol, acest calcul minuţios care dă naştere unui obiect care satisface pe deplin omul exact în momentul când îl elimină, toate acestea poate că nu exprimă decât strădania omului de a se elimina pe el însuşi. Poate că, în cele din urmă, omul este bântuit de o pasiune a morţii şi nu doreşte în secret decât să se împlinească prin propria lui negaţie. Suicid mai profund, mai subtil, mai exigent decât barbituricul personal sau bomba H. colectivă.”

Octavian Soviany