Mereu in grija Lui

Bazata pe evenimente reale din timpul lui John Wesley, este povestea a doi frati, un baiat si o fetita, ce sunt rapiti la o varsta frageda, iar acum incearca sa gaseasca adevarata lor identitate si credinta de a se bizui pe Dumnezeul care ingaduie ca si cei drepti sa sufere.

***

Cand ochii nostri s-au intalnit

Ajunsesem acasa in vacanta anuala a colegiului. Pe cei dragi ai mei i-am regasit schimbati, parca mai tacuti. Sora mea mai mica, Annie, crescuse mult de cand o vazusem ultima oara, iar tata parea mai slab, mai palid, cu tamplele lui acoperite de suvite groase si cernite. Casa era insa la fel cum o lasasem; aceleasi odai grave si inalte cu draperii impunatoare si mobilier antic, acelasi aer de pustiu de singuratate care plutea peste tot. Cu nostalgia trecutelor clipe am impins poarta care dadea spre gradina si am pasit incet de-a lungul vechilor poteci marginite de rasaduri curate si ingrijite de mana harnica a parintelui meu. Pasarile ciripeau prin frunzisul des al stejarilor, inundand livada cu o navala de viata. Am trecut ingandurata pe langa vitele de vie proaspat altoite, pe langa florile gata sa infloreasca. Toate erau neschimbate, totusi privindu-le, am inteles ca si ele resimteau adanc lipsa atingerii fermecate a unei mame si intampinarea ei plina de dragoste. Trecand pe sub coroanele inverzite ale copacilor am inceput sa retraiesc impreuna cu Annie amintirile incantatoare ale unor timpuri de demult. Nu parea sa fi trecut mult timp de cand eram copii, cel putin in ceea ce-o privea pe Annie. Chiar si acum, imi aminteam atat de limpede mandria pe care o simteam cand o conduceam de-a lungul cararilor pietruite. Si in acele clipe nu mi-am dorit nimic mai mult decat zambetul unei mame si miraculoasa ei mangaiere. Dar copilaria cu ceasurile ei de lumina, cu veselia rasetelor nevinovate era ramasa undeva in urma mea, pe cand inainte mi se deschideau nemiloase portile maturitatii. In tot acest timp, am asteptat mult, am sperat si mai mult ca sa se intample ceva, dar acel „ceva” mi-a scapat mereu, iar viata devenea tot mai dezolanta fara acel lucru. Cu Annie tinandu-se strans de bratul meu, ne-am plimbat timp indelung pe sub stejarii falnici, in timp ce stelele straluceau albe deasupra noastra, iar luna poleia cu lumina ei metalica iarba frageda de sub urmele pasilor nostri. La un moment dat, Annie se opri sa priveasca la steaua stralucitoare la care obisnuiam sa privim odinioara, eu din mica mea camera de colegiu, ea si mama din scumpa si-mbatranita noastra casa. Luminile palpaiau bland in sala de oaspeti; printre copaci, dincolo de fereastra zabrelita intrezaream o silueta inalta si aplecata, cu spatele putin incovoiat, cu mainile la spate, trecand prin fata usii. Ce era pierderea noastra pe langa a lui? Inimile noastre erau proaspete si pline de viata; viitorul urma poate sa aduca consolare durerii noastre. Noi abia acum porneam la drum, pe cand el era la capatul calatoriei sale. Cea pe care o avuse alaturi de-a lungul anilor il parasise, cea in care isi investise dragostea tineretii si sperantele de mai tarziu plecase; de-acum inainte trebuia sa continue de unul singur. Nu mai plangeam pierderea noastra, ci a lui…