Jessica ( Prima rugaciune si Intoarcerea mamei)

Micuța Jessica, desculță și flămândă, își încălzește picioarele la dugheana de cafea, unde primește pâine neagră și cafea. Însă vine ziua când Jessica spune prima ei rugăciune, iar credința ei copilărească este un suflu de aer proaspăt. Această poveste tandră oferă tinerilor și copiilor o perspectivă nouă în ce priveşte mila şi compasiunea. Aflați ce se întâmplă cu mama dispărută a Jessicăi în partea a doua a povestirii rescrisă de Mark Hamby.
Este povestea unei tragedii umane şi a dragostei divine care a inspirat multe familii să-şi reevalueze priorităţile şi valorile.

DUGHEANA DE CAFEA

„Cu mult timp în urmă, sub unul dintre podurile de cale ferată care traversează străzile întortocheate ale Londrei, într-un colţ retras, departe de zgomotul şi agitaţia oraşului, se afla o mică dugheană de cafea alcătuită doar dintr-o tejghea pe care erau înşirate căni de cafea şi două ibrice mari aşezate fiecare deasupra unui foc jucăuş de cărbuni, menit să ţină cafeaua fierbinte în timpul orelor de dimineaţă, când mulţimi de oameni se îndreptau spre locurile lor de muncă. Dugheana era deschisă doar dimineaţa de la ora cinci până la opt şi un sfert. Muncitorii iubeau mica dugheană de cafea şi, în scurt timp, deveni un loc căutat pentru că era un adăpost pe vreme de ploaie şi liniştea ei îi mângâia pe cei sătui de viaţa obositoare a oraşului. Chiar şi chipul proprietarului părea că împrumutase ceva din tăcerea şi gravitatea locurilor. Nu vorbea decât rareori şi nu-l interesa decât să-şi servească neîntârziat clienţii grăbiţi, fără a se amesteca în discuţiile lor. Dădea impresia că îi pasă prea puţin de ceea ce îl înconjoară. Uneori se comporta de parcă era doar el singur cu cafelele lui. Era un om subţire, cu o statură înaltă, iar după chipul brăzdat de riduri părea îndeajuns de înaintat în vârstă. Se purta ciudat; avea o fire distantă şi rece, iar inima lui se arăta ca de piatră, ca şi cum nimic nu ar mai fi putut-o înduioşa. Nimeni nu-i ştia numele şi nici unde locuia, poate numai poliţistul care trecea din jumătate în jumătate de ceas prin faţa dughenei şi-l saluta, dând din cap prietenos. Prea puţini erau cei care se întrebau de soarta lui şi, chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar fi putut afla altceva decât că în fiecare zi, înainte de ora opt şi un sfert îşi ducea taraba şi ibricele într-un magazin apropiat, unde îşi ţinea tot mobilierul şi cele necesare muncii sale. După ce încuia uşa prăvăliei învecinate, omul pleca grăbit, aruncându-şi din vreme-n vreme privirea cercetătoare în urmă, nedorind parcă să fie observat până când nu se va fi pierdut în mulţime. Nimeni nu a avut vreodată curiozitatea de a-l urmări până la locuinţa lui ca să afle ce mai făcea pentru a-şi câştiga existenţa. De altfel, clienţii care îi înconjurau în fiecare dimineaţă dugheana se mulţumeau cu cafeaua fierbinte ce le dezmorţea trupurile în timpul friguros al dimineţii. De aceea, muncitorii nu se zgârceau să-i plătească şi chiar să-i dea bacşiş pentru cafeaua proaspătă pe care o găseau la el. Niciunul însă dintre aceşti muşterii obişnuiţi ai tejghelei nu s-a căznit vreodată să treacă de înfăţişarea tăcută a cafegiului şi să descopere ce se ascundea în adâncul inimii lui…”