Isaia

Trăim vremuri asemănătoare cu cele ale lui Ezechia, când, în 701 î.Hr., după ce întreaga ţară fusese devastată (Is. 36, 37), Ierusalimul este împresurat de oştile asiriene. Ierusalimul existenţei noastre este şi el asediat. În jurul nostru se strânge tot mai mult laţul haosului politic, economic şi ecologic, iar, pe deasupra, şi cel al confuziei spirituale. În astfel de vremuri, mulţi dintre noi privim spre viitor îmbrăcaţi în sacul şi cenuşa deznădejdii... Să fi fost oare lăsaţi în voia sorţii? Sau există totuşi un Dumnezeu la cârma acestei istorii zbuciumate?
La o astfel de întrebare încearcă să ne răspundă Isaia, atunci când, în partea a doua a cărţii (cap. 40- 66), se desprinde din imediatul istoric şi, colindând dimensiunile profetice ale viitorului, ni-L revelează pe Dumnezeu aplecat asupra istoriei, spre a o modela după planurile Lui mântuitoare, în pofida falimentului poporului Său. Fiecare strop de lumină şi nădejde ce brăzdează întunericul răzvrătirii noastre împotriva lui Dumnezeu se datorează Lui, nu nouă. În faţa acestei lumini, ne întrebăm uimiţi, împreună cu profetul: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?”.