Christie - Flasneta vol.1

hristie, un copil fără de familie, nu cunoaşte decât sărăcia şi singurătatea străzilor. E uşor de imaginat bucuria lui atunci când bătrânul Treffy îi oferă un acoperiş deasupra capului. Dar Treffy este bătrân şi bolnav, ceea ce îl îngrijorează foarte tare pe Christie. Singura dorinţă a lui Treffy este să aibă propria lui casa şi să fie cu inima împăcată. Acelaşi lucru şi-l doreşte şi Christie. Într-o zi, o fetiţă, Mabel, aude flaşneta lui Christie cântând la fereastra ei. Ea se împrieteneşte cu băiatul şi-i povesteşte acestuia despre o altă casă primitoare în care va putea intra dacă îşi va încredinţa viaţa în mâna Domnului Isus. Oare Christie va găsi această casă? Va simţi el vreodată căldura unei familii? Lăsaţi-o pe O. F. Walton să va spună povestea înduioşătoare a lui Christie.

O poveste îndrăgită de toţi copiii. Împreună cu bătrânul său prieten, Christie este în căutarea drumului ce duce spre cer.

Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.” Matei 25:40

Flaşneta cea veche

„O, ţara mea, frumoasă eşti”, se auzeau notele discordante ale unei flaşnete în podul unui han sinistru de pe o stradă întunecată. Cuvintele, fără îndoială, nu se potriveau cu locuinţa aceea mohorâtă, şi oricum, din cei ce locuiau acolo, prea puţini se gândeau la ele. Era un loc jalnic şi dezgustător, unde chiriaşii din sala mare de jos se întorceau de pe o parte pe alta în paturile lor – care în cea mai mare parte erau nişte bănci de lemn – şi oftau, gândindu-se cât de departe erau de casă. Dar flaşneta îşi continua cântecul, deşi ceasul era târziu, lumânarea se stinsese şi focul din sobă se stingea şi el. dacă te-ai fi urcat pe scările strâmbe şi putrede, ai fi văzut un bătrân singuratic şezând în pod şi zâmbind la flaşneta lui, învârtindu-i manivela cu măna tremurândă. Bătrânul Treffy îşi iubea mult flaşneta – era singura mângâiere a vieţii sale. Era un bărbat sărac şi nenorocit, fără nici un prieten pe lume. Toţi cei pe care el îi iubise cândva muriseră şi nu avea pe nimeni ca să-i vorbească sau să-i spună necazurile lui, aşa că îşi aduna tot ce mai rămăsese bun în inima lui, toate fărâmele de iubire, aşa ofilite şi vestejite cum erau, şi le dădea pe toate flaşnetei sale, care împlinise şi ea aproape tot atâtea primăveri ca şi el. era foarte veche şi timpul îşi punea amprenta pe ea…”